***LA ACEST CURS MAI SUNT LOCURI DOAR ONLINE.

Cursul se va desfăşura săptămânal, în zile de luni, în intervalul 19:00-21:00.

Date desfăşurare curs: 8 şi 15 decembrie.

***Vârsta minimă de participare: 18 ani.

Pe 10 mai 1866, trăsura viitorului rege Carol I de Hohenzollern oprea în Bucureşti, pe Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei), în faţa unei clădiri grosolane, vopsită în albastru cenuşiu. La poarta clădirii se afla un pichet de pază militară deasupra căruia flutura steagul Principatelor Unite.  „Ce este această clădire?”, întreabă curios principele.  „Alteţă”, îi răspunde generalul Nicolae Golescu, membru al Locotenenţei Domneşti, „Acesta este palatul.” Nedumerit, crezând că n-a înţeles bine, mai întreabă odată:  „Unde e palatul?”,  „Chiar aici, Alteţă”.

Nedumerirea tânărului Hohenzollern are un temei: palatul domnesc şi toate celelalte clădiri care îl înconjoară – Vornicia, Ministerul Finanţelor – nu sunt decât nişte înjghebări modeste, abia mai răsărite decât casele de târgoveţi cu care se învecinează. Însuşi Podul Mogoşoaiei nu e decât o uliţă prăfuită, podită cu scânduri de lemn. Capitala peste care urmează să domnească nu are, deocamdată, nimic din strălucirea unei capitale europene. Străzile sale nu cunosc asfaltul, iar reşedinţa domnească e foarte departe, în termeni de prestanţă şi confort, de castelul impunător de la Sigmaringen. Aşa înţelege principele Carol, dintr-o privire, că în ţara peste care urmează să domnească, aproape totul e – la propriu şi la figurat – încă de construit.

Cu această primă dezamăgire princiară încep cei mai glorioşi 40 de ani din istoria României moderne: cei în care Bucureştiul se transformă, cu o remarcabilă rapiditate, în  „Micul Paris”.

Cursul de faţă vă propune să urmărim împreună aventura acestei transformări.

Şedinţa 1: „Micul Paris” – marea transformare

„Nu cred să fie altă ţară în care toată viaţa publică şi privată să se fi schimbat mai răpede şi mai desăvârşit decât la noi şi mai ales în care orice urmă a unui trecut, relativ foarte apropiat, să se fi stins atât de complect şi de răpede ca la noi”, scria istoricul Radu Rosetti, în memoriile sale publicate în anii ’20.

Schimbările la care se referă sunt cele care duc Bucureştiul, în mai puţin de 40 de ani, de la statutul de târg balcanic ceva mai răsărit la cel de veritabilă capitală a unui stat european, asemănată de contemporani cu Parisul. Între 1866 şi începutul primului război mondial, Bucureştiul cunoaşte cea mai intensă perioadă modernizatoare din istoria sa. În această perioadă, Palatul domnesc de pe Podul Mogoşoaiei devine, prin îmbunătăţiri succesive, o adevărată reşedinţă regală şi, pe lângă el, apar multe alte construcţii impunătoare: Palatul Băncii Naţionale a României, Palatul Poştelor (actualul Muzeu Naţional de Istorie), Palatul CEC, Palatul de Justiţie, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (actuala clădire a Primăriei Bucureştiului), Palatul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor (care funcţionează şi azi cu aceeaşi destinaţie), Ateneul Român şi Muzeul Naţional (actualul Muzeu al Ţăranului Român).

Tot acum, mai precis în 1869, se finalizează şi se dă în folosinţă clădirea Universităţii Bucureşti. Transportul public începe să prindă contur (în 1894, tramvaiul electric apare pentru prima dată pe străzile oraşului, înlocuind treptat tramvaiul tras de cai), cursul Dâmboviţei începe să fie amenajat şi să poată furniza bucureştenilor apă potabilă, iluminatul cu gaz e înlocuit, începând din anii 1880, cu iluminatul electric şi, din 1900 (când primar al Bucureştiului era scriitorul Barbu Delavrancea), se extinde şi către zonele de periferie. Viaţa bucureştenilor se schimbă cu repeziciune, se modernizează şi se occidentalizează atât de repede, încât, de la o generaţie la alta, modul de trai, obiectele, veşmintele şi, nu în ultimul rând, mentalităţile cunosc o prefacere radicală.

Prima lecţie a cursului nostru va urmări felurile în care se realizează aceste prefaceri, va trasa traiectoriile biografice ale principalilor actori, va puncta obstacolele, reacţiile umane şi mutaţiile culturale care însoţesc transformarea.

Şedinţa 2: Expoziţia Naţională din 1906

Expoziţia Naţională organizată la Bucureşti în 1906 – imitând, la scara României, modelul expoziţiilor universale din Europa Occidentală – e momentul simbolic care ilustrează ambiţiile occidentale ale Regatului României. Expoziţia urma să celebreze cei 40 de ani scurşi de la urcarea pe tron a regelui Carol I, dar, fiindcă în acelaşi an se împlineau şi 1800 de ani de la  „descălecatul” lui Traian în Dacia, organizatorii au hotărât să folosească acest pretext pentru a-i da o anvergură ce urma să-i includă şi pe românii aflaţi în afara graniţelor statului român. Deschiderea expoziţiei, pe 4 iunie 1906, în amplasamentul special construit devenit ulterior Parcul Carol, a fost o zi istorică pentru România. Până la sfârşitul lunii noiembrie 1906 – data la care, după o prelungire a duratei de vizitare, îşi închide în cele din urmă porţile – Expoziţia Naţională a atras o medie de 2 milioane de vizitatori, din toate colţurile României, inclusiv din Transilvania şi Bucovina.

Cea de-a doua lecţie a cursului vă invită să descoperiţi modul în care a fost pregătită expoziţia, organizarea şi conţinutul el, felul în care s-a reflectat în presa românească şi internaţională, în memorialistică şi în amintirile vizitatorilor şi, nu în ultimul rând, plecând de la simbolistica reprezentării civilizaţiei româneşti în cadrul Expoziţiei de la 1906, să concluzionăm împreună asupra trăsăturilor unei Belle Époque à la Roumaine.

Sursă foto: carte poştală din fototeca Arhivelor Naţionale